Am promis ca voi continua acel post despre sufletul pereche… si acum, printre contracte din Italia si probleme de Recrutare am reusit 😀
So… revin la ideea mea cu sufletul pereche… acum imi este mai simplu sa imi explic, dupa acel post si dupa foarte multe intrebari…
Desi suna urat… si ma astept sa nu se dea in mine, decat macar dupa ce terminati de citit tot, nu exista acele suflete pereche despre care am citit sau citim in povesti… de care am auzit vorbindu-se atat de frumos incat a devenit imaginarul sufletului pereche si al printului calare pe cal alb (sau printesei calare pe matura magica :D… neaparat alba)
Este vorba doar de dulcea permisibilitate. Este un mix de sentimente catre celalalt, sentimente nascute din atractie fizica, in primul rand, si apoi treptat din fapte si gesturi; este un mix de rabdare, intelegere, altruism, daruire… catre persoana despre care tu simti ca merita toate astea… si de ce le merita? pentru ca el/ea naste toate astea in tine… Totul aici este ca o roata, ca un „cerc vicios”, ca un vartej frumos. Cand toate acestea se potrivesc, si se muleaza pe personalitatea ta… se creeaza aceasta stare de bine inexplicabila care te duce cu gandul la acea asa zisa „dragoste adevarata” dintre „sufletele pereche”… insa… de ce spun ca nu exista?… ei… e asa de mult de scris aici… o sa incerc sa fac „the long story short”.
Pentru ca…
Nu stiu cat se observa dar majoritatea „sufletelor pereche” se gasesc in tinerete. De ce? Pentru ca atunci suntem mai permisivi si cu sufletul prea putin incarcat de deceptii.
Cu cat inaintam in ani pe acest pamant… cu atat experientele relatiilor ne „ajuta” sa ne cladim acel „scut protector” peste care cu greu sau deloc va putea cineva sa treaca… tocmai de-asta dupa 30-40 de ani este foarte dificil de gasit un „suflet pereche” si mai ales pe cineva „normal”… pentru ca toti avem scutul protector deja creat si activat… de multe ori inconstient.
Si devenim „anormali” tot prin prisma relatiilor avute… prin ceea ce am permis si ni s-a raspuns ranindu-ne… prin ceea ce am lansat pozitiv si ni s-a intors negativ… prin aceasta intreaga panza de paianjen de fapte.
Si cu toate adunate… la final trebuie cineva cu foarte multa rabdare… care sa reziste si sa suporte sa sparga la acel minunat si inevitabil „scut”.
Acum… puteti da! 😀
P.S.- ca si raspuns la aceasta idee necoapta in my head pana acum… s-a nascut acest post+ajutorul filmuletului
Se leaga! 😉
Pastila de Beauty cu Monica Lupu 
😀 Subscriu la toata povestea asta! 😀
si… cand sufletul pereche pe care nu-l vedeai chiar pereche cand erai… tanar, se intoarce peste 10 ani in viata ta si se dovedeste a fi the perfect match… e chiar mai frumos ca in povestile alea cu… zanee, printi si printese si … cai verzi!
Asa ca… acu depinde si in ce stadiu evolutiv de afli tu si… celalalt si mai ales cat de pregatiti sunteti sa va intalniti…
ApreciazăApreciază
lemiah – omu’ in zece ani departe de sufletul pereche evolueaza la fel de mult cum involueaza. sunt parti care cresc, la fel alte parti se vestejesc. cele legate de incredere… cum crezi ca ar putea creste in zece ani in care hai-hui prin lume prin relatii care evident nu au functionat?
am trecut acum un an prin fix reintalnirea asta. primele saptamani au fost paradisiace. dupa doua luni prietenii au renuntat sa ma certe ca ma distrug incercand sa fac sa mearga ce nu avea cum sa mearga. dupa 4 luni am renuntat si eu. datorita celor aproape 10 ani care m’au invatat care e limita de la care trebuie obligatoriu sa mai am grija si de mine.
ApreciazăApreciază
Liviu, stai sa iti explic, ca Miss Lemmiah ici de fata nu este altcineva decat sisterul si ii cunosc povestea.
Ei s-au cunoscut cand ea avea 16 ani iar el… hmmm… greu de zi ca habar n-am cat are acum :D… so… imagine o relatie ca la varsta de 16-20 de ani.
Ce au avut si au ei, este ceva foarte misto, si ce este si mai misto in toata povestea, este ca la ei dupa 10 ani a mers mai bine decat cu 10 ani in urma… ca atare aparitia Andrei in peisaj.
Diferenta a tot ceea ce vorbim noi aici o face „exceptia de la regula” care in cazul lor se aplica 😀
ApreciazăApreciază
ok, ma gandi’voi la un raspuns inteligent. 😀
ApreciazăApreciază
avand in vedere ca am cetit adam si eva a lui rebreanu… spunem urmatoarele:
sufletu’ pereche iegzista. iiinnnn-dubitabil.
insa gasirea lui intr’o viata a acestui plan… e ceva mai bun decat 6 din 49. doar ca dupa gasirea lui… trebuie sa nu se opuna nici conjucturile… care conjuncturi, mama lor, se pare ca doar cu asta se ocupa! 😀
sufletul pereche e din zona perfecta a lumii. care perfectiune se intampla mai mult dincolo decat aici. dincolo insemnand printre aletele si lumea interioara a fiecaruia. ori omu’ preumblatoriu in doua picioare prin definitie are niste probleme in a identifica in lumea exterioara / materiala corespondentele lumii interioare.
pe de alta parte iubirea in sine apartinand de altfel lumii interioare… este cumva din start amuzant ca o cautam in afara! 😀
si tot asa… cu ceva apa la moara cred ca as putea bananai prin ganduri despre asta o vreme luuunga.
ApreciazăApreciază
Daca identifici acea persoana pe care tu o percepi ca fiind „suflet pereche”… ma… nu stiu cum sa-ti spun, dar frate… cand universul conspira cu toate-i fortele pentru a „sprijini” aceste „suflete pereche” eu cred ca atunci cand se intalnesc ar cam si trebui sa ramana impreuna. Mi se pare cruuuuuuuuuunt de dureros sa il gasesti si sa il pierzi… aici cred ca cel mai bine se potriveste … sa crezi ca l-ai gasit, dar nu este ala.
Deci… ma repet… este peste puterile mele de a intelege… sa il gasesti si sa il pierzi…. ceva asemanator, din cate inteleg eu prin scrierile tale, mi s-a intamplat si mie… apropos de trecut… si muuuuuuult mi-a luat sa inteleg ca… efectiv nu el era sufletul meu pereche… ca a „venit” prin viata mea doar ca sa ma ajute sa invat si sa inteleg mai multe… (pe principiul oricine intra in contact cu tine si vice-versa, nu intra gratuit, are un rol). Deci am concluzionat ca nu mai are rost sa ma agat de asta, si sa traiesc in amintirea a ceea ce a fost visand la printul meu pe care l-am pierdut! NU! Daca el era ALA, acum inca eram impreuna!
ApreciazăApreciază
figura 1. cine a zis ca universul conspira cu toate fortele pentru ca sufletele pereche sa fie impreuna? ultima data cand am verificat ideea era ca tocmai universul face dificila aceasta reintregire a fiintei, pentru ca astfel procesul de regasire (a sinelui, a perfectiunii, a sufletului pereche) provoaca si slefuirea respectivilor. daca nu sunt suficient de slefuiti… universul are grija ca ei sa nu faca prostii impreuna!
figura 2. cinic: iti dai seama ca urmand o verificare de genul „daca eram sa fim impreuna, chiar am fi fost si acum… chiar daca eu am hotarat sa ne despartim!” contine un oarecare joc al imposibilitatilor? pot sa ma despart pentru ca daca e sa fim impreuna…
partea 3. de cand am dat de subiectul sufletului pereche la tine pe blog am redevenit gigi-contra, stiu… 😀
ApreciazăApreciază
hmmm… iesi un pic din sfera Rebreanu (Adam si Eva) si vezi ca sunt si alti autori (si vin si iti dau citate si iti vb de autori ca vad ca iubesti mai mult varianta academica de a cita si vb dupa autori decat experienta personala 🙂 care pentru mine e THE ONE) care promoveaza exact ideea asta… „ca ceea ce iti doresti cu adevarat vine din suflet, si pentru ceea ce vine din suflet tot Universu’-si va pune fortele sa se indeplineaca… si se va indeplini, pentru ca este dorinta nascuta din adancurile sufletului” (citat mai mult sau mai putin exact- e din memorie)
Apai spune-mi tu Mr. Castleless… ce fiinta in 2 picere care viseaza la un/o print/printesa calare pe un cal alb sau pe matura fitza (dupa caz) nu isi doreste asta din tot sufletul? Sa o/il intalneasca?
Deci da… „daca era sa fim impreuna… eram” plus… nimeni nu face gratuit jocuri „stiu ca esti sufletul meu pereche dar hai sa ne despartim ca universul va consipra, si noi ca suflete pereche tot impeuna vom fi)
Intelege! cand vine vb de suflet pereche… totul trebuie sa fie armonie… chiar si o cearta etc… este perceputa cu totul diferit…
Cand auzi „i need more space to descover myself” asta e bullshit-ul clasic de a-ti spune „stii… hai pa, vreau altceva”
Si stii prea bine toate ce le spun eu aici… ca din cuv tale inteleg ca „ai experienta” in domeniu. 😛 😀
ApreciazăApreciază
carti vs experienta. si eu prefer experienta. cu disperare chiar, de ceva vreme. insa asta dupa ce am o baza din carti.
pentru ca nu poti sa nu fi de acord cu mine cand iti spun ca nu poti reinventa roata pe parcursul unei vieti. ceea ce inseamna ca acolo unde este vorba de lucruri profunde despre om, viata, lume… trebuie sa iei la cunostinta ce s’a aflat pana acum. ca sa continui de unde au ajuns cei de dinaintea ta. altfel, vietile noastre ar arata ca o zi repetata la nesfarsit. fiecare redescoperind roata, niciodata mai departe. iar daca un individ a ajuns mai departe, a ajuns degeaba, pentru ca urmasii, au luat’o de la cap reinvantand roata…
da, evident recunosc randurile lui coelho. insa d’asta afirm ca el este excelent. pentru inceptarori! ceea ce scrie este frumos, pozitiv… insa ramane la suprafata lucrurilor. cei care il hulesc in cunostinta de cauza, din acest motiv o fac. pentru ca el simplifica lucrurile pana in puctul in care te intrebi daca este limitat sau limitativ.
eu totusi il consider ok, pentru ca arata celor multi o usa atragatoare catre lumea de dincolo de material.
insa odata trecut de abecedar, daca mergi mai departe afli ca lucrurile stau putin mai dur. si aici, in partea asta a lumii.
si revenind din lumea ideilor in lumea concreta, cred ca mi’amintesc o cearta armonioasa. 😦
da’ tot nu vreau sa te las sa visezi la viori, trompete, totul in armonie, colibri pe floricele, pentru ca imi pare periculos. avand asteptari atat de mari, poti cu usurinta trece pe langa o realitate la fel de miraculoasa, insa altfel ambalata. sau pentru ca sunt rau si’atat! 😛
ApreciazăApreciază
SUnt de acord cu tine in ceea ce il priveste pe Coelho, insa… eu am o reala problema cu cei care „refuza” sa il citeasca pe principiul ca este prea cunoscut. Give the man a chance! sau nu i-o da deloc… dar pentru ca nu vrei TU sa il citesti, nu pentru o alta imagine transmisa de altii.
Mie imi place foarte mult pentru ca am descoperit in unele carti (a se vedea „Vrajitoarea din Portobello:, „Jurnalul unui mag”, „Veronika…”, „La raul Piedra…”… de fapt… cred ca in toate… are un ceva acolo… pe care l-am simtit (voi alege sa nu intru in detalii 🙂 )
Ma rog… ca zic asehea…
Ideea nu e ca ma lasi tu sau altcineva sau ca nu ma lasi… tocmai asta „cant” eu aici… ca eu nu prea mai cred in „viori, trompete, totul in armonie, colibri pe floricele”…. In cele 2 posturi incercam sa imi explic exact de ce nu mai cred… raspunsul: pentru ca defapt nu mai am rabdare…
😀
ApreciazăApreciază
rabdare? ce are a face ea aici?
imaginea mea este ca la mijloc este doar scanteia. trompetii apar in urma scanteii. in scenariul meu rabdarea nu a primit vre’un rol. si nu inteleg…
ApreciazăApreciază
In scenariul meu rabdarea it’s the key!
Rabdare sau permisibilitate… acceptare… too much to say 😀
ApreciazăApreciază
ua-ua-ua-uaaat?!?
scanteia e cea care motiveaza rabdarea, permisivitatea, acceptarea… mai precis scanteia e cea care face de fapt sa nu fie nevoie de ele!
daca este nevoie de ele… it’s fachin’ wrong from the start!
daca este nevoie de ele… inseamna ca din start e o chestie comuna, banala. bazata pe nevoile fiecaruia, nu pe legatura dintre ei. o chestie bazata pe nevoia lui de sex, pe nevoia ei de atentie. trist.
ApreciazăApreciază
oki oki… dar scanteia aia nu tine… nu atat de mult….
ApreciazăApreciază
nu? atunci foloseam eu una gresita?
sau… ce inseamna mult? dar atat de mult?
adica si dupa 9 ani de zile… nu am avut o clipa senzatia ca am rabdare cu ea sau sunt permisiv. ci pur si simplu eram convins ca are nevoie de timp pentru una sau alta… dar fara ca eu sa consider ca am rabdare cu ea…
stiu, e o chestie care pare mai mult de nuanta, dar eu o consider diferenta majora.
mai am o chestie de precizat dar m’a pocnit brusc o durere de cap crunta. mai incolo. 😀
ApreciazăApreciază
Esti dator cu „chestia de precizat”! Nu te iert!
ApreciazăApreciază
apai tu cine crezi ca mai stie ce idee mi’o fi trecut prin cap atunci?
…iar tu tii sa iti spun chestii atat de grele, insa nu’mi raspunzi la intrebare?
„ce inseamna mult? dar atat de mult?”
iar acum imi trece prin cap ca scanteia d’aia e numita scanteie. ea are o viata scurta, firesc, si are datoria de a aprinde focul. e adevarat sa sunt frumoase scanteile, dar tocmai d’aia sunt frumoase, pentru ca sunt rare si scurte. si din foc mai sar din cand in cand scantei. depinde cata sare pui in foc (si la propriu si la figurat).
ApreciazăApreciază
Nu tine atat de mult incat sa intretina tot… scanteia aia apare, asa cum ai concluzionat si tu, doar la inceput… cat sa fie de ajuns! insa… dupa cum am scris si in post, e nevoie d emult mai mult decat atat…
ApreciazăApreciază
nici nu stiu cum sa raspund la asta. pentru ca sunt mai multe variante. si daca intru pe una le pierd pe celelalte. 😛
– pai a mea este! adica scanteia mea este suficienta, este capabila sa intretina tot! mda, poate este ajutata de un anumit gen de nebunie a mea. dar poate. si da, mai conteaza si comportamentul ei. momentan stiu numai cazurile care au reusit si cele care au dat gres, dar nu pot spune de ce acele au reusit, de ce celelalte au dat gres.
– pai da, pe langa scanteie trebuie sa fie si nebunie…! nebunia aia care da voie lucrurilor sa fie frumoase, poate nu atat supranaturale, cat ne-banale, ne-cotiniene, ne-obisnuite. d’asta sustineam la un moment dat (si cineva ma acuza ca lumea mea e urata) ca oamenii prosti, oamenii prea simpli, nu pot iubi. da, ei pot crea legaturi puternice intre ei, dar legaturi bazate pe altceva, pe sex, pe comoditati sociale ori materiale, dar nu pe o vibratie care ridica in alta dimensiune pana si simplul act de a pasi.
chiar uitasem de teoria asta a mea, si vad ca inca sunt de acord cu ea.
bine, exista posibilitatea ca si la nivel mai coborat, cei doi prin simplul fapt ca vibreaza la acelasi nivel, sa le creeze trairi aparte… dar cumva, nu le consider complete.
– pai… pot fi mai multe feluri de scantei.
scanteia de paie ude, care are baza sexuala, si tine pana la devoalarea femeii (oscar wilde spune niste lucruri urat de lucide in portretul lui dorian grey pe tema asta).
si la capatul opus, scanteia intregii fiinte – nu numai a unui organ (fie ca gonada, fie creier, fie naiba-mai-stie-ce). este scanteia care antreneaza tot, moment in care… muntii se dau la o parte. nu din obligatie, ci din placere.
ApreciazăApreciază
Corect! total de acord cu tine.
Insa toate nebunia mea cu postul a pornit de la faptul ca eu consider ca poti crede despre cineva ca iti este (sau poate fi) suflet pereche, doar dupa un timp petrecut impreuna. Dupa ce se mai duce din „nebunia” de inceput… si aici ma refer la neste ani.
M-a contrazis cineva si mi-a spus „nu e eadevarat, sufletul pereche il simti din prima zi, de la prima vedere” ei… ai sa fii surprins, tipa nu mai este cu „sufletul ei pereche” dupa cateva luni, plus… eu personal am simtit vis-a-vis de mai multi tipi ca ar putea fi sufletul meu pereche, insa in scurt timp… mi s-a demonstrat ca n-au nici cea mai mica legatura…
si m-am dus inapoi, la relatia mea lunga, unde pe el, chiar l-am considerat sufletul meu pereche, si vorbesc la trecut pentru ca acum nu o mai fac, de ce? tocmai din ceea ce scriam in post… ma tot intrebam de ce a durat relatia aia atat si acum nimic nu mai dureaza… pai e simplu! relatia pe care am avut-o a inceput la o varsta cu 1 in fata, atunci aveam rabdare, eram mai visatoare (din domeniul inconstienta poate), eram mai PERMISIVA…. lasam mai repede de la mine… treceam mai repede cu vederea… si da! o faceam pentru ca il iubeam… dar tot timpul a venit si mi-a demonstrat ca cel pe care il credeam „sufletul meu pereche” … de fapt nu era… si nu este pentru ca… nu mai avem cum sa ne „intalnim”… suntem pe drumuri mult prea diferite… de aia ziceam, da! daca noi chiar eram suflete pereche… poate mai simtem ca drumurile noastre se vor reintalni… insa desi au fost ani superbi… acum inteleg… nu mai are cum…! nu pot sti ce si cum rezerva viitorul… insa diferenta drumurilor este mult prea accentuata…
revenind… de ce nu mai dureaza nimic acum? pentru ca dupa relatia aia lunga si dupa altele mai scurte… nu mai am aceeasi rabdare… nu mai sunt dispusa la aceeasi PERMISIVITATE… sau… poate pur si simplu nu am intalnit un EL care sa le trezeasca din nou in mine… se prea poate… insa imi sustin aceeasi idee de „scut protector”… pentru ca in grupul meu de prieteni… (na! ca nu mai pot spune ca sunt cea mai mica!!!! :)) ma detroneaza Adi) ma rog… sunt printre cei mai mici, si vad… le pot vedea „scutul”… si sincer? devine trist!
ApreciazăApreciază
ugh! e a doua oara la birou cand imi fac ceai convins ca este de caramel si cand beau… primesc un neasteptat gust puternic de menta!
pai. (ca asa se incepe o chestie serioasa: cu pai)
as zice ca suntem atat de ametiti de vartejul care domina viata de astazi incat harmalaia contradictorie de teorii, idei, atasamente, convingeri la care suntem supusi creaza o cacofonie in care… nu ne mai auzim cum trebuie sufletul.
sunt convins ca poti sa te intalnesti cu sufletul asta pereche de care povestesti, si poti trece mai departe, ajungand sa fi convins(a) la un moment dat ca te’ai inselat. convigere la care concura j’de mii de argumete exterioare.
si poate ca sufletul pereche inceteaza sa mai fie suflet pereche atata timp cat nu vrei tu sa mai fie acela. adica in momentul in care ai decis ca acela nu este… el realmente nu mai este. oamenii sunt mici bucatele de constiinta… si decid si astfel de lucruri, pot schimba soarta. in momentul in care ti’ai schimbat coordonatele pe care vibrezi… ceea ce’ti era destinat, chiar daca ti se intampla… nu ti se mai potriveste.
aici se intra in niste problematici la fel cu cele din discutiile legate de posibilele modificari ale prezentului ca urmare a alterarii trecutului (daca asta ar fi posbil tehnic) – e acelasi mod de abordare. e o discutie oarecum in cerc.
si cu toate astea varianta sufletul pereche exista, dar il putem rata in lumea de azi mi se pare foarte pertinenta.
de ce il confundam, de ce credem ca il gasim in mai multe persoane… pai cea mai puternica varianta este cea care sustine ca suntem atat de grabiti sa’l gasim incat il vedem peste tot. ceea ce de altfel, creierul uman face all the time cu tot ceea ce ne inconjoara. ai observat, cred, ca in momentul in care iti doresti ceva, vezi acel ceva peste tot. d’asta spuneam ca in ziua de azi putem face confuzii. lumea de azi ne invata sa traim atat de centrati pe creier, incat ceea ce ne spune sufletul tot prin creier ajunge sa treaca. si de aici pana la a confunda expeditorul mesajului nu mai este nicio dilema.
si sa nu crezi ca poti scapa de centrarea pe creier. este mult mai profunda decat alegerile care iti stau la indemana la nivel constient.
cat despre disparitia rabdarii si pleiada de emotii aferente… nenea tofler in socul viitorului le „explica” excelent. viata a capatat un asemenea ritm, noutatile ne bombardeaza cu o asemenea cadenta incat psihicul uman nu mai poate ajuta individul sa aiba un comportament emotional natural.
iar aparitia scutului fata de orice noua posibilitate este chiar fireasca dupa o serie de dezamagiri atat de puternice. totusi, a trai dezamagirea gresirii sufletului pereche, este o chestie maricica, nu crezi? astfel ca din cand in cand apare firesc concluzia mai bine nu mai risc decat sa mai traiesc inca o data chestia aia!
iar scutul care nu are legatura cu omul gasit ci cu istoricul tau, impreuna cu zgomotul vietii actuale te ajuta sa ignori suficient de mult mesajul sufletului, filtrat de catre intelect, care incearca sa’ti strige ca uite’l ,el este!
…asta firesc… DACA il intalnesti…
(dupa ce postez, voi reciti sa vad daca am avut coerenta. am scris la intamplare, mergand de la o idee la alta, in parte intuitiv, in parte prin corelari de memorie :D)
ApreciazăApreciază
😛 reprezentativ pentru tine, sa sari de la o idee la alta, ma duc cu trebi si revis sa dau reply la post 😉
ApreciazăApreciază
dar come on… totusi sunt corelate! adica pana la urma, cu o mica exceptie, am vorbit despre acelasi lucru, de pe aceeasi pozitie, luand insa in considerare mai multe lucruri – si nu chiar atat de multe – maxim 3 sau 4. 😛
ApreciazăApreciază
sunt corelate, chiar nu te contrazic, si da… vorbim pe aceeasi lungime de unda… ideea este ca sunt ataaaaaaaaaaaat de multe de spus, care deriva din altele la fel de multe….
ApreciazăApreciază